Franța a fost zguduită recent de cele mai vaste și violente proteste din ultimele decade, cu milioane de oameni pe străzi, sute de polițiști răniți, greve generale și multe pagube materiale cauzate de vandalizări.
Dacă cineva ar fi lipsit din Europa în ultimii zece ani fără să citească știrile și ar fi aterizat la Paris, s-ar fi crezut probabil în pragul unei noi revoluții franceze, pentru trecerea la alt tip de republică sau organizare statală... nu pentru menținerea vârstei de pensionare la 62 de ani, în loc de 64.
Reacția violentă a sindicatelor și a majorității vaste a populației – la o problemă de altfel foarte veche și cunoscută – poate fi explicată de tradiția relației stat-cetățean în Franța, sau de maniera complet neinspirată prin care președintele Emmanuel Macron și guvernul francez au forțat schimbarea.
În aceeași măsură, arată și unde pot ajunge lucrurile atunci când părți aflate în conflict refuză cu încăpățânare să negocieze și încearcă să își rezolve diferențele prin alte metode, nepotrivite situației: toată lumea pierde!
Președintele Macron și guvernul său au ars toate punțile către sindicate și marea majoritate a populației, ceea ce va face imposibilă implementarea oricăror proiecte sociale sau economice mai serioase în următorii ani.
De cealaltă parte, sindicatele au ratat complet o ocazie foarte bună de a obține diverse avantaje și concesii de la guvern, în schimbul creșterii vârstei de pensionare, care a ajuns oricum la 64 de ani.
Împreună, toți cei implicați au ratat oportunitatea de a sta în jurul mesei și a identifica constructiv și creativ surse de eficiență în funcționarea sistemului de pensii și în cheltuielile sistemului public în general.
Au preferat să amâne, să cedeze (temporar), să persuadeze, să se tocmească. Iar în final, să treacă într-un mod nefericit și aproape violent la impunerea voinței. Orice, numai să nu negocieze.
Există, încă, larg răspândită impresia că a negocia este un semn de slăbiciune. Că a ceda ceva, chiar dacă în schimbul unor concesii obținute de la cealaltă parte, creează un precedent periculos.
Negocierea costă, într-adevăr. Dar dacă este făcută inteligent și creativ, iar fiecare parte obține lucruri valoroase în schimbul concesiilor făcute, ea se poate transforma într-o oportunitate. Și pentru că fiecare participant a cedat în anumite zone, a făcut eforturi pentru a ajunge la o înțelegere, acordul are șanse foarte mari să fie implementat, nu sabotat.
De la cedări și amânări…
Problema era cunoscută de toți cei implicați, de mult. Franța este una dintre țările europene cu cea mai mică vârstă de pensionare. Din cauza proporției din ce în ce mai scăzute dintre cei care plătesc (populația activă) și cei care încasează (populația pensionată), deficitul fondului de pensii a ajuns la niveluri nesustenabile.
Lucrurile nu au stat așa dintotdeauna. „Părintele” problemei este fostul președinte François Mitterrand, care a redus această vârstă, cu ajutorul parlamentului, de la 65 la 60 de ani în 1983, împotriva oricărei logici economice și demografice – dar, evident, cu logică politică de câștig electoral pe termen scurt.
În urma unor „reforme” ulterioare, vârsta de pensionare a crescut de la 60 la 62 de ani, nivelul de la care a preluat Emmanuel Macron președinția în 2017.
Macron a candidat încă de la primul mandat cu programul de a crește vârsta de pensionare la 65 de ani. Dar odată ajuns președinte, a cedat încă de la primele greve ale transportatorilor.
A urmat apoi pandemia COVID-19 și o altă decizie: de amânare. Franța trecea oricum prin convulsii sociale și proteste din cauza măsurilor de restricție.
Atât amânarea, cât și cedarea pot fi modalități foarte tentante de rezolvare a unui conflict. Sunt rapide, de multe ori ieftine, însă nu se potrivesc în situații complexe, când problema mai degrabă se agravează cu trecerea timpului (cum este cazul deficitului fondului de pensii în Franța). În plus, creează un precedent periculos: cealaltă parte se va aștepta ca pe viitor să obțină amânări sau cedări doar pentru că protestează.
… la tocmeli și persuasiune
Cu al doilea mandat câștigat la limită în 2022 și o susținere foarte fragilă în parlament pentru guvernul său, președintele a decis să acționeze cât de rapid, la începutul celui de-al doilea mandat – probabil pentru a avea timp să compenseze scăderea estimată de popularitate până la următoarele alegeri.
Din păcate, a început cu un gen de tocmeală. Adică a renunțat la planul anunțat inițial de a mări vârsta de pensionare la 65 de ani și a coborât la 64 de ani, gândindu-se că sindicatele vor vedea asta ca pe o concesie. Mai lipsea o invitație de a se „întâlni” la mijloc, pe la 63.5, ca să arate exact ca la piață.
Tocmeala poate fi potrivită atunci când sunt sume sau mize mici implicate, dar nu este o alternativă recomandată pentru cele complexe. Ambele părți pierd, pentru că nu au explorat suficient modalități de ajunge la un acord prin concesii reciproce generatoare de valoare, pe alte variabile decât cea principală. Din păcate, arată situația din Franța, tocmeala este confundată cu negocierea și la case mai mari.
La fel stau lucrurile și cu persuasiunea. Încercarea de a-l convinge pe celălalt să ne accepte poziția, doar cu argumente, este și ea confundată de multe ori cu negocierea.
Guvernul francez și președintele au încercat și asta, în mod repetat. Macron a arătat cum numărul de pensionari a crescut de la 10 milioane, când a început el să muncească, la 17 milioane în prezent. Ministrul de finanțe a calculat că deficitul fondului de pensii va ajunge la 13 miliarde euro pe an în 2027 dacă nu se iau măsuri imediate. Au fost vehiculate și alte cifre convingătoare. De exemplu, raportul între contributorii la fondul de pensii și pensionați era de 2.1 în 2000, 1.7 în 2020, iar până în 2070 era așteptat să scadă la 1.2, dacă vârsta de pensionare rămânea 62 de ani.
Matematică pură, incontestabilă. Doar că nici asta nu a funcționat. Și, ca orice încercare de persuasiune care durează prea mult, a avut ca rezultat nu un acord, ci o criză de timp.
… și un final dramatic cu impunerea voinței
Suntem așadar la mijlocul lunii martie, iar președintele Macron și guvernul său se pregătesc să trimită proiectul de lege către aprobare în parlament. Intrați în criză de timp și cu o majoritate fragilă, caută frenetic pe ultima sută de metri voturi pentru a elimina orice risc de respingere.
Căutarea continuă, de altfel, chiar în timpul sesiunii parlamentare în care se dezbătea și urma să se voteze proiectul. Calculând într-un final că este prea riscant să ajungă la vot, guvernul anunță chiar în plen că va apela la o putere specială pe care i-o dă constituția – de a trece proiecte urgente și de importanță prin parlament fără a supune la vot.
Adică recurge la o altă modalitate de rezolvarea a unui conflict, impunerea voinței.
Urmează un haos generalizat atât în parlament (unde membrii opoziției cântau La Marseillaise astfel încât prim-ministrul Élisabeth Borne să nu poată vorbi), cât și pe străzi. Milioane de oameni, mobilizați de sindicate sau nu, încearcă și ei, în replică, să își impună propria voință.
Președintele Macron este acuzat, inclusiv de către suporteri și media franceză (în întregime), de abuz de putere și încălcare gravă a principiilor democratice, folosind un drept de care guvernul beneficia doar pentru situații extrem de grave.
După câteva săptămâni extrem de tensionate, lucrurile vor reintra probabil, treptat, în normal. Dar orice reformă semnificativă, care va necesita colaborare între guvernanți și societate, va fi aproape imposibilă în următorii ani. Iar guvernul va risca să fie picat în parlament chiar de către proprii susținători la prima greșeală mai semnificativă.
Morala fabulei: fuga de negociere nu face problema să dispară și poate deveni foarte scumpă. Iar impunerea voinței este cea mai proastă modalitate de rezolvare a unui conflict.