„Pământul este plat”, afirmă titlul unei cărți celebre publicate în 2005.
Thomas Friedman, autorul ei, nu dorea să contrazică știința, ci să exprime în mod cât mai puternic și succint viziunea unei lumi cu granițe pe cale de dispariție.
Era perioada de înflorire a Globalizării 3.0, în care companiile deveneau din ce în ce mai libere să vândă, să cumpere, să investească și să recruteze talente la nivel global. Iar guvernele lucrau împreună pentru a elimina bariere din calea acestor companii, dar și din calea fluxurilor de bani, circulației forței de muncă sau schimburilor de informații și tehnologie.
O făceau nu din idealism, ci din interes – economic, politic sau social. Marile puteri vestice căutau piețe de export și mână de lucru ieftină și calificată. Țările în curs de dezvoltare (mai ales China, India, Rusia) căutau capital pentru investiții, tehnologie, locuri de muncă create local de multinaționale.
Globalizarea 3.0 a început, după Friedman, în 2000 și a urmat Globalizarii 1.0 (1492-1800) și Globalizării 2.0 (1800-2000, întreruptă de cele două războaie mondiale).
Acest progres fantastic, scurtat de tehnologie la doar câteva decenii, a dus lumea în situații demne de cărți SF în anii ‘80 sau chiar ‘90. Nu vorbim doar despre chestiuni spectaculoase ca mașini fără șofer sau inteligență artificială care descoperă noi medicamente. Ci și despre aspecte care acum par banale, precum comandarea unui produs dintr-un magazin online și sosirea acestuia din partea opusă a globului în câteva zile.
Pe cât de rapidă a fost evoluția, pe atât de multe au fost vocile care au prevestit aproape permanent oprirea globalizării și regresul acesteia, măcar temporar.
Totuși, cu mici sincope, fenomenul a mers înainte… până recent
Probabil nu mai există zi în media internațională fără știri care arată că marile blocuri politico-economice se pregătesc asiduu pentru reașezarea balanțelor de putere și renegocierea regulilor.
Statele Unite ale Americii (SUA) încearcă să limiteze accesul Chinei la tehnologie avansată, mai ales în zona microcipurilor și a inteligenței artificiale. În paralel, își dezvoltă accelerat relațiile cu Mexic, India sau Vietnam, unde corporațiile americane transferă deja asiduu producția și schimburile comerciale din China. De asemenea, SUA susține militar și politic Taiwanul, pentru a descuraja politica din ce în ce mai asertivă a Chinei de readucere a acestui hub de tehnologie sub dominația sa.
Uniunea Europeană (UE) începe să dea de înțeles că paradigma investițiilor și relațiilor comerciale prietenoase cu China trebuie revizuită. Cel mai recent semnal este investigația începută pe piața autovehiculelor electrice.
China își subvenționează puternic companiile din domeniu, ceea ce permite acestora să atace piața europeană cu prețuri mici, afectând astfel puternic un sector economic cheie al Europei.
Rezultatul va fi probabil creșterea tarifelor vamale și începerea unor dispute comerciale de lungă durată (China a anunțat deja că va răspunde cu măsuri similare). Ruperea UE de Rusia este deja un dat după începerea războiului din Ucraina.
Și SUA, și UE au început să analizeze foarte serios reducerea dependenței de China în alt domeniu strategic, acela al materiei prime pentru bateriile de litiu-ion, esențiale pentru tranziția la energie verde.
Investitorii vestici per ansamblu, de la cei financiari la cei strategici, au început să vândă accelerat active chinezești în ultimele luni.
La rândul ei, China își dezvoltă febril armata, mai ales cea maritimă, pentru a contracara dominația istorica a SUA în Pacific.
În paralel, companii controlate sau influențate de statul chinez investesc anual sute de miliarde de dolari în programe de dezvoltare tehnologică care să țină pasul cu vestul. Noua politică de readucere a Taiwanului sub dominație chineză are legătură cu eliminarea influenței americane în zonă, dar și cu noile tehnologii dezvoltate pe insulă. Strângerea relațiilor cu Rusia și anumite țări africane are legătură în special cu asigurarea accesului la resurse naturale și la piețe de desfacere alternative celor vestice.
Războiul din Ucraina este dovada cea mai clară că nici Rusia nu mai este mulțumită cu poziția din ultimele decenii. Perioada lungă de stabilitate politică, veniturile uriașe obținute din vânzările de hidrocarburi și pasivitatea geo-politică a Uniunii Europene au reactivat apetitul imperial al federației.
India trece și ea de mulți ani printr-o perioadă de stabilitate politică și expansiune economică, sub conducerea lui Narendra Modi. Știe că are o oportunitate istorică de a exploata neînțelegerile dintre marile puteri, jucând un rol de mediator care face afaceri cu toată lumea. Similar cu ceea ce încearcă, la o scară mai mică, Turcia.
Jocul prudent al Indiei este cu siguranță o situație temporară. Atunci când economia și armata țării vor fi comparabile cu cele ale marilor puteri (posibil în 10-15 ani dacă nu apar sincope), cu siguranță și India va deveni mult mai asertivă. Este traseul urmat cu succes de China, până la urmă.
Regresia globalizării este vizibilă și în modul de funcționare a organismelor sau grupurilor internaționale de luare a deciziilor, de la Organizația Națiunilor Unite (ONU) la G7 sau G20.
Politicile comune globale în domeniul energiei verzi, ecologiei, inteligenței artificiale sau explorării spațiului sunt esențiale. Doar că ele fie nu sunt adoptate, fie nu sunt implementate de toate țările. Absența președintelui Chinei, Xi Jinping, de la summit-ul G20 din această lună este un semnal foarte clar că nu mai vede utilitatea acestui grup sau că dorește o reașezare semnificativă a modului de luare a deciziilor.
Fundamental, această nouă dinamică globală nu poate fi considerată surprinzătoare (exceptând războiul Rusiei cu Ucraina). Globalizarea a început cu țările vestice în rol dominant, dar acest status-quo este imposibil de menținut pe termen lung. China și India, secondate de aliați mai mult sau mai puțin temporari precum Rusia, vor dori o influență la fel de mare pe măsură ce își dezvoltă puterea economică, tehnologia de vârf și armata.
Urmează o eră în care blocurile politico-economice formate în jurul SUA, UE, Chinei și Indiei vor intra mai degrabă în competiție dură decât în colaborare.
Asta va duce la o revizuire substanțială a regulilor actuale privind comerțul global, fluxurile financiare și de investiții, accesul la tehnologie, colaborările în domeniul medical sau spațial.
Să sperăm că toată această reașezare se va face prin negocieri, chiar dacă dure (spre exemplu, chiar și foarte prudenții diplomați germani au ajuns să îl numească „dictator” în public pe Xi Jinping).
Restul modalităților de rezolvare a conflictului nu arată deloc bine în situația dată...