Marea Unire, actul istoric care a realizat alipirea Transilvaniei, Banatului de Nord, Bucovinei și Basarabiei la Regatul României, este asociată în mentalul colectiv cu evenimentele anului 1918 și cu imagini care arată determinarea și euforia populară a momentului: români fluturând steaguri la Alba-Iulia, Regele Ferdinand și Regina Maria intrând călare în cetate, adunări politice entuziaste.
Nu există nicio îndoială: hotărârea românilor și sacrificiul enorm din Primul Război Mondial au contat foarte mult pentru realizarea Unirii.
A urmat însă un alt efort, mai puțin cunoscut, dar cu rol extrem de important: un proces diplomatic și de negociere de aproape doi ani, foarte dificil și detaliat. Abia la finalul acestui proces, în 1920, după semnarea a patru tratate importante și a multor altor acorduri separate, Unirea a fost recunoscută și din punct de vedere juridic de către marile puteri și țările învecinate.
Oarecum învingători sau oarecum învinși?
România a început, de fapt, conferința de pace de la Versailles din 1919 cu o poziție nefavorabilă în balanța de putere. Țara a intrat în război de partea Antantei – Franța, Anglia, Rusia, mai târziu SUA – în 1916, urmare a unor negocieri foarte abile. După doi ani de neutralitate, România a fost de acord să lupte împotriva Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Turcia) cu condiția ca, în caz de victorie, să primească Transilvania și Banatul de la o Ungarie eventual învinsă.
Acordul prevedea și sprijin militar de la aliați: Rusia urma să susțină direct frontul României cu efective numeroase, iar Franța să deschidă un nou front în Balcani. Niciunul din aceste lucruri nu s-a întâmplat însă: Rusia a ieșit din război în 1917 ca urmare a revoluției bolșevice, Franța a fost suprasolicitată în alte părți ale Europei.
Prin urmare, aproape singură împotriva Germaniei și Austro-Ungariei, chiar și după rezistența eroică de la Mărășești, Mărăști, și Oituz, România este forțată să încheie, în mai 1918, Pacea de la București. Din fericire, acordul, semnat de prim-ministrul Alexandru Marghiloman și aprobat de Parlament, nu a fost ratificat, timp de câteva luni, de către Regele Ferdinand, la insistențele Reginei Maria și ale unui grup restrâns de consilieri. Profitând apoi de o conjunctură favorabilă, România s-a realăturat Antantei în ultimele luni ale războiului, și a terminat conflictul, în noiembrie 1918, alături de câștigători.
Semnarea, chiar și parțială, a unui acord de pace separat cu Puterile Centrale, în mai 1918, avea să pună însă România într-o poziție nefavorabilă la Versailles.
Brătianu ancorează și iese din scenă
Conferința de pace (un nume fatidic, se va dovedi mai târziu) de la Paris, Versailles, a început în ianuarie 1919. Aducea la masă toate țările participante la Primul Război Mondial, cu scopul principal de a redefini granițele, mai ales în Europa, și de a stabili despăgubirile pe care aveau să le primească învingătorii de la învinși. Era de așteptat ca Imperiile German, Austro-Ungar și Otoman să fie destrămate, mai ales că președintele SUA, Woodrow Wilson, care a prezidat conferința, a insistat permanent pe formarea de state-națiune în Europa.
Așadar, delegația României, condusă de prim-ministrul Ion Brătianu, pleca cu așteptări optimiste, mai ales că voința provinciilor românești era clară după 1 decembrie 1918. Iar România avea acel acord din 1916 cu Antanta pentru alipirea Transilvaniei și Banatului.
Atmosfera de la Versailles nu avea să le confirme însă așteptările. Marile puteri ale Antantei, în special Franța și Imperiul Britanic, erau hotărâte să prioritizeze propriile obiective, exprimate mai ales în teritorii și despăgubiri de război. România nu părea să fie nici măcar în plan secundar. Nu era inclusă pe lista despăgubirilor, iar alipirea Banatului era deja pusă sub semnul întrebării. Serbia contribuise și ea substanțial la victoria Antantei, și dorea Banatul de Sud.
Marile puteri reproșau României pacea separată cu Germania și Austro-Ungaria, deși nu respectaseră acordul din 1916 privind sprijinul militar. Brătianu înțelege pericolul și clarifică rapid și ferm că România era acolo ca învingătoare, cu obiective proprii, justificate de contribuția la victorie, iar pacea de la București se datora faptului că Antanta nu și-a îndeplinit angajamentele. Prin urmare, România se aștepta să primească teritoriile promise în 1916 – Transilvania și întreg Banatul, despăgubiri de război, iar alipirile Basarabiei și Bucovinei să fie și ele recunoscute internațional.
Brătianu ancorează sus, cum am spune în limbajul actual de negociere. În plus, merge mai departe pentru a-și împinge poziția, reproșând lui Georges Clemenceau – prim-ministru al Franței, și lui Lloyd George – prim-ministru al Marii Britanii, că nu tratează corect România pentru a obține în final concesii economice, precum dreptul la exploatări petroliere (România era atunci unul din principalii producători ai Europei).
Atitudinea lui Brătianu enervează atât de mult marile puteri, încât acesta se retrage pentru a face loc, ca prim-ministru și șef al delegației, lui Alexandru Vaida-Voevod. Dar retragerea nu se întâmplă discret, ci pe prima pagină a ziarelor internaționale, Brătianu profitând de ocazie pentru a atrage atenția opiniei publice că România este grav nedreptățită la Versailles.
Strategia lui Brătianu a fost deseori contestată în anii ce au urmat, dar un lucru este clar. La finalul negocierilor, România a atins vasta majoritate a obiectivelor enunțate de Brătianu. Ancorarea a funcționat, chiar dacă autorul ei a trebuit să iasă din scenă.
Regina Maria, ofensivă de persuasiune
Reîntors în România, Brătianu propune ca Regina Maria să se implice în discuțiile de la Versailles.
Regina era înrudită cu marile familii regale ale Europei, iar cu Regele George al Marii Britanii era chiar verișoară primară. În plus, avea o imagine publică foarte favorabilă în Europa, după rolul de lider asumat în război, atât pe front în efortul medical, cât și la masa deciziilor politice.
Sub pretextul vizitării fiului său, prințul Nicolae, care studia la Londra, regina se oprește la Paris, unde este primită cu onoruri militare de către mareșalul Foch și prim-ministrul Clemenceau. Se întâmpla în martie 1919, în toiul negocierilor de la Versailles.
Regina nu participă la negocieri, pentru că nu era acolo în calitate oficială, însă pledează cu succes cauza României în diverse audiențe, recepții, întâlniri cu liderii delegațiilor. În plus, cucerește publicul francez, acaparând prima pagină a ziarelor. După succesul de la Paris, regina ajunge la Londra, unde este întâmpinată chiar de către vărul său - Regele George, și de către prim-ministrul Lloyd George.
Turneul reginei îndulcește tonul la Versailles în favoarea României. Alegerea lui Vaida-Voevod, un transilvănean, ca prim-ministru și șef de delegație, avea să se dovedească și ea foarte inspirată.
Un ajutor esențial avea să vină însă dintr-un loc complet nesperat – din Ungaria, unde revoluția comunistă și tentativa armatei ungare de a reintra în Transilvania oferă armatei române ocazia de a ocupa Budapesta, chiar în timpul conferinței de la Versailles.
Acest eveniment schimbă decisiv cursul negocierilor. România are acum oportunitatea de a face concesii ce nu o costă foarte mult pentru a-și atinge obiective importante. Și joacă această carte foarte bine.
Citește continuarea aici: Negocierile Marii Uniri, partea a II-a