Exact astăzi se împlinesc 25 de ani de când mi-am cunoscut soția (și 19 de căsătorie). În cursuri mai vin și cu exemple din viața personală, iar când spun de cât timp sunt căsătorit aproape de fiecare dată trebuie să aduc dovezi. Trecând de 34 de ori prin metodologia Scotwork, mi-am dat seama de 3 diferențe majore dintre negocierile de cuplu și cele de business. Dar și de 2 asemănări care, odată înțelese, le fac pe ambele mult mai plăcute. În majoritatea cazurilor, pentru rezolvarea diferendelor, pe lângă negociere, mai folosim și persuasiunea, cedarea sau impunerea voinței.
Prima diferență este cedarea - dacă în căsnicie apelăm cu încredere la cedare, sperând să acumulăm bună-credință, în negocierile de la birou, cu parteneri externi, nu este o idee prea bună - la urma urmei, nu ai nicio garanție că persoana căreia i-ai făcut o concesie va mai fi acolo atunci când vei dori să colectezi roadele.
Este ceea ce se numește pușculița de bună-credință. Depui, dar și retragi. Doar să te asiguri că nu mergi (foarte mult timp) pe credit, s-ar putea să descoperi că locuiești cu un adevărat cămătar. Eu am grijă să alimentez din timp pușculița pentru a-mi programa partidele de pescuit. De acord, cu rata divorțurilor ajunsă la 29%, nici în căsnicie nu mai poți fi 100% sigur de tehnica cedării :)
A doua diferență majoră (și aici înțeleg dacă nu vei fi de acord cu mine) ține de propunerea nerealistă. Dacă, în negocierile de business, riști ca cealaltă parte să se ridice de la masa de negociere, în căsnicie, o propunere nerealistă poate fi începutul unei noi etape. În cazul meu, un astfel de exemplu este propunerea achiziției unei saltele de 3000 de euro(!) - după șocul prețului, soția mea a fost de acord să vadă despre ce este vorba. Apropo, salteaua se numește Tempur - și își merită fiecare leuț.
A treia diferență, și cel mai des ignorată, este inspirată din arta militară: orice strategie funcționează până când se trage primul glonț - dacă la birou, pregătirea și strategia negocierii sunt extrem de importante, în cuplu, cuvântul de ordine este flexibilitatea. Și nu mă refer la flexibilitate a la Cirque du Soleil. Deși nu cred că ar strica să o ai și pe aceasta.
Cea mai importantă asemănare cred că este ceea ce noi numim varza înaintea înghețatei - pentru a fi sigur că partenerul (de viață sau de negociere) este atent atunci când faci propunerea, spune-i mai întâi ce te interesează să obții, apoi spune și ce concesii ești dispus să faci. Recunosc, mie mi-a luat ceva timp ca să învăț această lecție - de aceea mă trezeam așteptând câteva ceasuri pe lângă magazinele de haine sau pantofi din mall, pentru ca mai apoi să 'nu mai avem 10 minute' să vedem oferta de jocuri de Playstation din același mall.
Pentru că voiam să petrecem timp împreună (adică să ținem bugetul sub control) soluția negociată a fost 80-20. Doar că la propriu: 80 de minute în magazinele de haine și pantofi, cu 20 de minute în magazinul de electronice. Oricum, mai bine decât deloc.
Am observat, la unele grupe de cursanți in-house, că cei care aveau ceva ani în compania respectivă (și se cunoșteau bine) reușeau să pregătească și să facă negocieri extrem de valoroase.
La fel este și în cuplu, după câțiva ani ajungi să îți cunoști partenerul foarte bine. Știi care sunt punctele forte și punctele slabe. Știi cum ele vin și le completează pe ale tale. Iar dacă mai acordați puțină atenție pregătirii, atunci aveți potențialul unei echipe redutabile.
Și aceasta este a doua asemănare, cu care vreau să și închei - ai răbdare, fii flexibil și fii jucător de echipă. Lucrurile (negocierile) vor deveni din ce în ce mai bune… cel puțin pentru 71% dintre cupluri :)
Îmi permit să închei cu un sfat pentru negocieri/căsnicii fericite: nu totul este negociabil. Ba, mai mult, foarte puține sunt lucrurile care merită într-adevăr negociate.