Recentul acord al țărilor G7 pentru taxarea minimă a profitului multinaționalelor este istoric, dar și foarte greu de implementat. Marile economii vestice au nevoie rapidă de bani pentru plata datoriilor acumulate în timpul pandemiei, iar cea mai eficientă metodă de colectare în următorii ani va fi… negocierea.
Miniștrii de finanțe ai țărilor G7 au ajuns de curând la un acord de principiu considerat istoric de către media și economiști: taxarea profitului multinaționalelor cu minim 15%, în țara în care acest profit este generat.
Este fără îndoială un prag important, după discuții care durează, cu pauze, de câteva decenii. Implementarea fără breșe a unui astfel de acord la nivel global, prin legislație și norme specifice în fiecare țară, va fi, însă, extrem de dificilă. Atât de dificilă încât în următorii ani vom asista mai degrabă la un exercițiu de negociere, decât la unul fiscal. Iar negocierea nu se va desfășura doar între țări, ci și între țări și multinaționalele vizate de acord, direct pe sumele de colectat și împărțit.
Simplificat, contextul negocierilor este următorul:
Anumite țări, de pe aproape toate continentele, au regim fiscal foarte favorabil pentru companii, fără impozit pe profit sau cu rate foarte mici, de câteva procente. Ratele sunt mici pentru multinaționale, însă pentru țările respective aduc venituri foarte mari relativ la dimensiunea economiei. Nu discutăm doar despre paradisuri fiscale tropicale, ci și despre țări membre ale Uniunii Europene precum Irlanda, Cipru, Ungaria. Sau situații precum Delaware, stat al SUA unde își au sediul multe corporații datorită regimului fiscal mult mai favorabil comparativ cu alte state americane.
Datorită taxelor reduse, multe companii internaționale își stabilesc sedii administrative în aceste țări, deși cea mai mare parte a profiului generat vine din afaceri desfășurate în alte geografii. De exemplu, o companie poate avea sediul în Irlanda, țară în care vinde doar 2% din produsele și serviciile sale; restul de 98% sunt vândute către clienți din țările mari ale UE, dar facturate tot în Irlanda. Dacă firma ar factura, de exemplu, clienții francezi dintr-o filială franceză, ar plăti aproximativ 25% impozit pe profit. Făcând asta din Irlanda, impozitul este de circa 12%. Și există țări cu impozite mult mai mici decât Irlanda.
Astfel de optimizări fiscale sunt practicate de multe decenii, însă amplitudinea lor a crescut exponențial odată cu progresul tehnologic și al serviciilor de logistică. O companie de tehnologie sau e-commerce poate face acum afaceri de miliarde de Euro cu o anumită țară fără a angaja niciun om și fără a plăti niciun impozit în țara respectivă. Situația a început să deranjeze din ce în ce mai mult guvernele țărilor mari, care caută de mulți ani să își armonizeze pozițiile pe acest subiect, fără success până de curând.
Pandemia a schimbat însă rapid dinamica negocierilor. Toate țările din G7 au cheltuit sume foarte mari de bani pentru programele de stabilizare și revenire economică post-pandemie și au acumulat, în consecință, datorii financiare semnificative. Iar cea mai la îndemână sursă pentru a colecta taxe în plus, fără a împovăra cea mai mare parte a economiei, sunt marile corporații internaționale, mai ales cele de tehnologie.
Mai ușor de zis decât de făcut
În primul rând, un acord de principiu nu înseamnă și implementare. Pentru ca mecanismul să funcționeze, toate țările relevante (nu doar cele din G7) trebuie să își modifice legislația fiscală. În multe cazuri chiar prin parlament, ceea ce poate dura ani. Iar multe dintre țările mici, care beneficiază acum de pe urma regimului fiscal, nu vor începe să implementeze noile reguli până nu vor negocia cu țările mari. Irlanda sau Cipru sunt țări cu drept de vot în Uniunea Europeană, element important în balanța de putere a negocierilor. Lucrurile nu vor sta mai simplu nici în SUA, unde lobby-ul marilor corporații a întors sau nuanțat de multe ori inițiative legislative, iar Delaware este sediul multor multinaționale în căutare de optimizări fiscale.
În al doilea rând, metoda de calcul și colectare nu va putea fi niciodată infailibilă. Cum poate fi determinat profitul aferent unei țări dacă respectiva companie nu este prezentă în țara respectivă cu birouri, angajați, operațiuni logistice sau de producție? Evident, pot fi folosite diverse chei de alocare a costurilor în funcție de serviciile și produsele vândute, însă asta nu va fi niciodată o știință exactă. De asemenea, cum va putea avea o țară autoritate fiscală (să spunem pentru blocarea conturilor unui rău platnic) în relația cu o companie care este înregistrată în altă țară?
În al treilea rând, corporațiile au fost dintotdeauna mai rapide în a găsi căi de optimizare fiscală decât au fost autoritățile în a colecta taxe. Este foarte posibil să se întâmple la fel și acum, dacă este urmată calea unei implementări lungi și birocratice.
Părțile implicate par conștiente de acest lucru și par să se pregătească mai degrabă de negociere pentru împărțirea sumelor supuse taxării, decât de implementarea unui complicat program fiscal. Acțiune facilitată și de faptul că marea parte a profitului vizat de acord este produs de un număr relativ mic de multinaționale (câteva sute poate).
Semnale, semnale
Semnalele de negociere vin din toate părțile. Țările G7 au anunțat că impozitul va fi minim 15%, un semnal că poate fi și mai mult dacă negocierea nu merge în direcția bună. Coincidență sau nu, în SUA au fost publicate de curând diverse inițiative legislative care testează ideea spargerii anumitor grupuri mari de tehnologie, care au ajuns să domine mai multe sectoare de piață, în companii mai mici (relativ vorbind), specializate pe fiecare sector.
Mesajele au fost înțelese, iar semnalele au venit rapid și de cealaltă parte. Câteva țări precum Irlanda au anunțat că vor suferi pierderi semnificative la buget, dar le pot absorbi dacă e vorba de 15% și nu mai mult. Iar câteva mari companii precum Facebook au salutat rapid noul acord și au anunțat că susțin demersul și vor colabora pentru implementarea lui.
Costul blocajului poate fi mult mai mare decât cel al negocierii în această situație. Mulți dintre cei implicați par să fi decis deja să îl accepte pe cel al negocierii.