Nu, nu ne-am întors în timp pentru a reînvia măreața prietenie româno – rusă. Și nici nu ne dorim să fim salvați, de la nimic în general, de marea națiune de la răsăritul țării noastre! Cu acest titlu doar revenim la tema negocierilor post-Brexit ale Marii Britanii, pentru semnarea de tratate bilaterale cu principalii parteneri comerciali. În urmă cu două săptămâni, guvernul de la Londra a anunțat prima victorie – semnarea acordului comercial cu Japonia. Dar este această victorie chiar atât de importantă pe cât o declară britanicii?
Negocierea este un tango, nu un meci de box
Să recunoaștem, tratatul UK – Japonia are părțile sale bune, și nu sunt puține. Acestea provin, așa cum se întâmplă deseori în afaceri, din interesele comune ale părților implicate, care le fac să se așeze la masa negocierilor cu o atitudine cooperantă și cu intenția declarată de a face concesiile necesare pentru a fructifica oportunitățile existente. Cu cât relația este mai de lungă durată, negocierea este mai degrabă un dans în doi, în care părțile câștigă concursul împreună, decât o luptă unde una dintre părți pierde în favoarea celeilalte.
Această abordare este vizibilă și în cazul de față. Japonia a tratat istoric Marea Britanie drept poarta de acces în UE, investind masiv aici în anii ‘80. Pentru a fructifica și pe viitor aceste investiții, era necesar acest acord (dar nu suficient, căci totul va depinde de acordul UK – UE!). Tot niponii sunt interesați de exportul fără taxe al componentelor auto și feroviare, așa cum britanicii își doresc afaceri sigure pentru cele 8000 de IMM-uri care realizează exporturi în piața japoneză, în special produse alimentare (un debușeu foarte bun pentru carnea de vită sau brânzeturile pe care UE le va impozita în curând), precum și acces liber, prin intermediul Japoniei, la enorma piață a celor 11 țări din Parteneriatul Trans-Pacific. În cifre, părțile declară o creștere în volumul comercial de 15,2 miliarde în următorii 15 ani.
Prioritizarea obiectivelor
Frumoase cifre, dar ce înseamnă acestea cu adevărat? În primul rând, noul acord replică într-o mare măsură actualul tratat economic în vigoare între UE și Japonia (așa se explică de altfel și durata neobișnuit de scurtă a negocierilor, în jur de patru luni). Acest lucru arată mai degrabă dorința niponilor de a își conserva pozițiile actuale, în așteptarea acordului (sau dez-acordului) post-Brexit. Deci obiective nu prea mărețe...
În al doilea rând, balanța actuală, la nivelul lui 2019, arată un volum comercial anual de 27,7 miliarde lire sterline, Japonia fiind al 11-lea partener comercial al Regatului Unit (conform Wikipedia). Deci vorbim despre o creștere de numai 3-4% a comerțului actual dintre părți... În plus, se estimează că britanicii vor pierde, în relația cu UE, numai din exporturi, în cazul unui Brexit fără acord comercial, 24,6 miliarde de lire pe an! Impactul acestui acord cu Japonia nu mai pare astfel atât de important.
În al treilea rând, cel mai interesant aspect de discutat, de către orice stat, în relația cu Japonia este statutul acesteia de cel mai mare investitor la nivel mondial (statul asiatic a fost responsabil, în 2018, pentru 14% din investițiile globale). Totuși, acordul actual nu prevede nimic din acest punct de vedere, în ciuda faptului că UK are peste 90 de astfel de tratate de investiții semnate cu diverse alte țări. Să fie acesta semnalul că partea niponă și-a rezervat asul din mânecă pentru o negociere viitoare, ulterioară acordului UK-UE?
Iată trei motive care ne fac să credem că Marea Britanie și-a atins doar obiective marginale, ratând discuțiile serioase și potențialele ținte cu adevărat importante. De ce totuși guvernul lui Johnson s-a grăbit atât de tare să semneze acest tratat?
Eterna balanță de putere
Prinși în acest joc global al negocierilor multilaterale și într-o conjunctură externă extrem de nefavorabilă (pandemia, alegerile din SUA, impasul negocierilor cu UE, războiul economic chino-american), britanicii nu prea au mai rămas cu soluții pentru a demonstra capacitatea lor de a deveni o „mare națiune comercială liberă”. Ambiție care nu prea poate fi demonstrată în lipsa unor tratate comerciale solide, cu partenerii lor comerciali principali. Cu UE are loc meciul secolului în negociere, iar cu următorii doi (SUA și China) nu se poate face nimic până la decizia electorală americană. Au rămas alternativele secundare – Elveția (puțin probabil să accepte o discuție înainte de finalizarea cu UE), Japonia, Turcia (din nou complicații), Canada, Australia etc. De altfel, guvernul britanic a anunțat deja că sunt în derulare discuțiile cu aceste ultime două foste colonii plus Noua Zeelandă. Dar aceste trei țări reprezintă, cumulat, doar 5% din balanța comercială a Albionului.
Privit în această lumină, se pare că acest acord cu Japonia are rolul de a genera, pe lângă mesajul politic intern, un pic de plus-valoare în balanța de putere de negociere total defavorabilă britanicilor în acest moment. Rămâne de văzut dacă această încercare timidă îi va ajuta în negocierile cu adevărat dificile ce urmează. După cum stagnează discuțiile cu UE, se pare că nu!